Perioada critică a fiecărui student este reprezentată de Sfânta SESIUNE. Aici erau puse la bătaie cele mai puternice stări, emoții, manifestări, dar și cea mai mare capacitate de absorbție a informației.
Când eram pe picioarele străine ale studenției, condamnam tot ce era în jurul nostru. Am vrut să căutăm motive și le-am găsit. Ne plângeam de diverse, ce ne împiedică să ajungem să excelăm . Vorbesc de sala de lectură ( în care nu aveai niciodată loc, decât dacă făceai rezervare cu săptămâni în urmă), de locul în care îți puneai cunoștințele pe foaie ( era o adevărată tactică, având în vedere că băncile din spate erau cele mai vânate). Ne întâlneam între noi și dezbăteam diverse să înțelegem ce învățam și parcă niciodată și nicicum nu eram mulțumiți.
Am ajuns acasă. Practic nu aveam scuză în caz de nereușită. Uite că ,”acasă” era locul în care luam o gură de aer. Acum e locul în care ne sufocăm. Ne aflăm în comoditatea cea mai profundă și totuși suntem în continuare incomozi cu situația. Nu mai simțim presiunea reală a examenului. Nu mai gândim printre oameni, o facem prin ecrane. Deși era locul nostru drag, acum e primul loc din care vrem, din nou, să evadăm. O pot descrie ca o sesiune care nu mai trezește nici pic de vlagă în noi. Suntem obosiți, deși nu avem la fel de mari solicitări, poate. Cu toate astea, ne dorim o sesiune reală, cu oameni reali, cu emoții reale.
Ne rămâne și ne cuprinde un singur gând în sesiunea asta, nostalgia. Ne aflăm acum în perioada în care se manifestă începutul sfârșitului, iar asta ne mișcă. Deși mai e puțin, nu mai avem răbdare.
Cu drag și dor,
Semnat, un simplu student.
