De fiecare dată când un student vrea cu adevărat să învețe pentru un examen atunci realizează că nu are cursurile. Prea târziu. Însă, se poate întâmpla și să le ai, dar colajele cu manele vechi și Corona ( nu cea prezentă în aer, ci cea din frigider) să nu-ți permită să le citești, astfel că, te trezești în dimineața examenului, speli dinții, cauți pixul de mult pierdut, inspiri-expiri și te apuci de fițuici, tată! Zis și făcut!

Se apropie ora examenului, treaba ți-ai făcut-o exemplar, mesajele curg pe grupuri, cursurile se trimit din greu, iar tu realizezi că ți-ai ostenit pixul degeaba, iar de ochi și degete să nu mai vorbim… La naiba cu online-ul! Arunca-ți munca! Nu-ți rămâne decât să te ajuți de un cuvânt-cheie, să dai un search în curs, ori în timpul examenului vederea și auzul să ți se accentueze pentru că într-un final se rezumă tot la rugămintea către colegi: “Spune-mi și mie ceva să fac de un cinci!” .

Succes tuturor și sper să nu vă fi afectat decât cu un zâmbet!
Baftă colegilor mei de breaslă la evaluări! Ne vedem la restanțe!

Când eram pe picioarele străine ale studenției, condamnam tot ce era în jurul nostru. Am vrut să căutăm motive și le-am găsit. Ne plângeam de diverse, ce ne împiedică să ajungem să excelăm . Vorbesc de sala de lectură ( în care nu aveai niciodată loc, decât dacă făceai rezervare cu săptămâni în urmă), de locul în care îți puneai cunoștințele pe foaie ( era o adevărată tactică, având în vedere că băncile din spate erau cele mai vânate). Ne întâlneam între noi și dezbăteam diverse să înțelegem ce învățam și parcă niciodată și nicicum nu eram mulțumiți.

Am ajuns acasă. Practic nu aveam scuză în caz de nereușită. Uite că ,”acasă” era locul în care luam o gură de aer. Acum e locul în care ne sufocăm. Ne aflăm în comoditatea cea mai profundă și totuși suntem în continuare incomozi cu situația. Nu mai simțim presiunea reală a examenului. Nu mai gândim printre oameni, o facem prin ecrane. Deși era locul nostru drag, acum e primul loc din care vrem, din nou, să evadăm. O pot descrie ca o sesiune care nu mai trezește nici pic de vlagă în noi. Suntem obosiți, deși nu avem la fel de mari solicitări, poate. Cu toate astea, ne dorim o sesiune reală, cu oameni reali, cu emoții reale.

Ne rămâne și ne cuprinde un singur gând în sesiunea asta, nostalgia. Ne aflăm acum în perioada în care se manifestă începutul sfârșitului, iar asta ne mișcă. Deși mai e puțin, nu mai avem răbdare.

Cu drag și dor,
Semnat, un simplu student.